"Da, existau încă mulți taata vahine în Tahiti. Nu și în Papeete, ci în interiorul insulei, unde influența europeană ajungea târziu, greu sau deloc. Pe băieții aceia care se împodobeau cu nimicuri femeiești din flori și care găteau, țeseau, și făceau tot felul de treburi casnice, el îi văzuse de multe ori, la petrecerile din timpul sărbătorilor, după ce se îmbătau, lăsându-se mângâiați de către bărbați și folosiți ca femei în mod firesc. Și văzuse de asemenea, în aceleași împrejurări, fete și femei îmbrățișându-se și mângâindu-se fără ca cineva să se mire. Erau ultimele urme ale civilizației dispărute pe care veniseși să le cauți fără să le găsești, Koke, ultima răsuflare a acestei culturi primitive, sănătoase, păgâne, fericite, fără să se rușineze de propriul corp, nedeformate de ideea decadentă a păcatului. Singurul lucru care mai rămăsese din ceea ce căutaseși în Mările Sudului, Koke, această înțeleaptă necesitate, fără ochelari de cal la ochi, a iubirii în toate metamorfozele ei, incluzând hermafroditismul. Nu va mai dura mult. Europa va sfârși și cu acești taata vahine așa cum a terminat și cu vechii zei, cu vechile credințe, vechile obiceiuri, vechea goliciune a trupului, tatuajele și antropofagia, cu acea civilizație sănătoasă, veselă, energică care existase cândva. Și care continua să existe în Marchize. Trebuia să pleci acolo înainte să dispară."
(Mario Vargas Llosa, "Paradisul de după colț")
No comments:
Post a Comment