ars poetica

"Și în colțul acela singuratic am început să scriu povestiri. Acum îmi dau seama că scriam de fiecare dată când mă simțeam nefericit, când mă simțeam singur sau nepotrivit cu lumea în care se întâmplase să mă nasc. Și mă gândesc dacă nu va fi veșnic așa, dacă arta aceasta, încordată și dezmățată, nu se va naște mereu din înstrăinarea noastră, din angoasa și nemulțumirea noastră. Un fel de tentativă de reconciliere cu universul acestor fragile, neliniștite și pline de dorinți creaturi care sunt ființele umane. Pentru că animalele nu au nevoie de așa ceva: le ajunge faptul că trăiesc. Pentru că viața lor se scurge armonios, mulțumindu-se cu necesitățile atavice. Și o pasăre se mulțumește cu câteva semințe sau niște viermi, cu un copac în care să-și facă cuibul, cu mari spații pentru zbor; viața i se scurge de la naștere pînă la moarte în ritmul fericit care nu e tulburat niciodată nici de disperarea metafizică, nici de nebunie. Pe când omul, ridicându-se pe labele dinapoi și prefăcând în secure prima piatră ascuțită a pus bazele grandorii și, în același timp, ale angoasei lui; pentru că va înălța cu mâinile și cu uneltele făurite de mâinile lui această construcție atât de impunătoare și de ciudată care se numește cultură și va purcede astfel la marea lui sfâșiere, căci va fi încetat să mai fie un simplu animal, fără să fie încă nici Dumnezeul pe care i-l sugerează spiritul. Va fi o ființă duală și nefericită, care se mișcă și trăiește între pământul animalelor și cerul zeilor lui, care și-a pierdut paradisul pământean al inocenței, fără să ajungă la paradisul ceresc al mântuirii. O ființă suferindă și cu mintea bolnavă care-și va pune pentru întâia oară problema sensului vieții. Așa că mîinile, și apoi securea, focul, și apoi știința și tehnica vor săpa tot mai adânc prăpastia care îl desparte de rangul lui originar și de fericirea lui zoologica. Și orașul va fi până la urmă etapa ultimă a goanei lui nebunești, expresia maximă a orgoliului său și forma cea mai avansată a alienării. Și atunci, oameni nemulțumiți, puțin orbi și oarecum nebuni încearcă să regărească pe dibuite acea armonie pierdută a misterului și a sângelui, pictând sau descriind o realitate deosebită de cea care, din nefericire, îi înconjoară, o realitate care pare adesea fantastică și nebunească dar care, ciudat, se adeverește a fi, pînă la urmă, mai adâncă și mai adevărată decît cea de toate zilele."
(Ernesto Sabato - Despre Eroi si Morminte)